Castelul Cantacuzino este situat în staţiunea Buşteni, într-o zonă pitorească la poalele Muntelui Zamora, în cartierul cu acelaşi nume. Este ultimul edificiu construit de dinastia Cantacuzinilor.
În 1901, Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul (datorită averii sale impresionante), a pus prima piatră de temelie a acestui castel, realizat după planurile arhitectului-inginer Grigore Cerchez. Constructia va fi finalizată în 1911, însă, Nababul nu se va bucura de luxoasa reşedinţă, murind în 1913. Acesta a fost înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti în capela familiei Cantacuzino.
Castelul Cantacuzino a fost construit pe un domeniu mai vechi al familiei Cantacuzinilor, pe locul unei foste cabane pe care o foloseau pe post de locuinţă de tranzit, în timpul călătoriilor lor între Ţara Românească şi Transilvania. Cel mai probabil, Nababul a fost fermecat de priveliştea minunată care se desfăşoară în faţa ochilor, poziţia reşedinţei oferind panorama staţiunii Buşteni.
La baza castelului a fost amenajat un părculeţ deosebit de pitoresc, în cadrul căruia se remarcă trei fântâni arteziene şi o grotă antropică care parcă te duce într-o altă lume. De aici, o alee ne călăuzeşte către terasa castelului, unde ne putem opri un moment pentru a admira frumoasa panoramă a staţiunii Buşteni şi Crucea Caraimanului, fiind probabil locul de unde aceasta se vede cel mai bine, părând incredibil de mare.
Castelul Cantacuzino a fost construit sub forma literei U, cele trei laturi ale edificiului deservind unor scopuri precise. Astfel, latura de nord era rezervată personalului castelului, existând şi un pavilion de servicii, latura de est avea rolul de grajd, garaj şi pavilion administrativ, iar latura de vest era rezervată familiei Cantacuzino.
Intrarea în castel se face prin vestibul, unde se află trei jilţuri domneşti din piatră, masive, decorate cu crucea celtică. Trecând de acest vestibul, urcăm o scară monumentală din marmura şi ajungem în Sala Principală, care face legătura cu alte patru camere. De remarcat aici mozaicul veneţian cu un colorit deosebit şi şemineul impresionant de culoarea albului calcaros. Interiorul castelului s-a menţinut foarte bine, la parter totul fiind original: uşile masive din lemn, tavanul de tip casetat cu grinzi decorate şi ornate diferit în fiecare încăpere, frizele din partea superioară a pereţilor, feroneria şi vitraliile pictate cu mare măiestrie care înlocuiesc geamuri clasice.
Iniţial, pereţii camerelor au fost pictaţi de pictori de la Veneţia, dar în perioada comunistă, au fost acoperiţi cu o vopsea de culoare verde. În prezent, o echipă de specialişti au decapat zone mici din stratul de vopsea scoţând la iveala vechea pictură murală. În anii ce vor urma, vopseaua va fi dată jos, redându-se camerelor strălucirea de altă dată.
În dreapta Sălii principale se află Salonul Mare, unde suntem întâmpinaţi de o colecţie de heraldică, unică în Romania, în care sunt reprezentate blazoanele tuturor famililor cu care se înrudea familia Cantacuzino. Pe un perete al încăperii au fost expuse portretele a 12 membrii ai familiei Cantacuzino, pictaţi în mărime naturală pe piele de Cordoba.
De remarcat vitraliile din această încăpere, care au pictate chipuri ale familiei Cantacuzino, sub fiecare, fiind trecută în latină sintagma: „Ceea ce nu răneşte, învaţă.”
Tot aici, se afla şi singurul candelabru original al castelului, cu dimensiuni impresionabile, fiind lucrat cu mare măiestrie.
Din păcate, la etaj au dispărut uşile şi tocurile originale, fiind înlocuite cu unele banale. Nici feroneria nu mai este cea originală, fiind autentice doar frizele şi vitraliile, precum şi tavanul casetat, pictat, deosebit de proaspăt şi viu.
Toate aceste camere ale castelului sunt complet goale, toată mobila originală fiind pierdută. Însă pentru a ne putea imagina cum arăta castelul în perioada sa de glorie prin fotografiile expuse în Holul Mare în care se observă Salonul Ardelenesc, Salonul Mare şi poze de la inaugurarea castelului, în care apar Regina Maria şi Principesa Ileana.
În curtea castelului a fost construită între 1933-1936 o mică biserică maramureşeană, pe locul uneia de la 1700. Are hramul Sfântului Gheorghe şi a fost sfinţită de către primul partriarh al României, Miron Cristea. În 1948, biserica a fost închisă, deoarece domeniul a fost naţionalizat, castelul fiind transformat în sanatoriu pentru bolnavii de plămâni sau nevrotici. În 1994, biserica a fost redeschisă, fiind resfinţită şi dotată cu obiectele necesare unui edificiu bisericesc.
Text: Wikipedia
Photo: Pozaru'
